La noi nu mai vine ciurda…

 Urat blogpost o sa fie asta. Am mai scris eu de vaca de aici. Cred ca am si o poza cu ea pe undeva prin blogpost-urile mai vechi. Am sa pun o ultima poza cu ea la sfarsitul acetui blog post. De ce e ultima? Explicatiile si intreaga „poveste” mai putin vesela, mai putin ironica si cu siguranta mai mult trista o sa le gasiti mai jos. Sincer, mi-ar fi placut sa nu fi scris despre asta, sa nu fi avut subiect de blog si sa fi vazut ce am vazut. Dar probabil viata la tara inseamna si asta. Iar dincolo de aerul curat si de toate avantajele pe care le aduce, poti ramane insa si cu amintiri mai putin placute pe care sigur nu le vei uita vreodata. In ceea ce am scris mai jos(acum 2 zile) se poate ca tonul povestirii sa fie altul. Zic asta ca sa nu par chiar sarita de pe fix, iar blogpostul sa nu para scris de un copil retardat. Pardon. Prea retardat.

Dimineata(marti), la 12, m-am sculat in strigate de „suna colo, suna dincolo ca fata vaca!” plus injuraturile de rigoare si vanzoleala carcateristica. Asa ca s-au adunat vreo 10 oameni in grajd. Toate bune si frumoase, ca mancam „cureasta” (primul lapte dat de vaca dupa ce fata), da vitelu-i cu fundul inainte si risca sa se inece daca nu e scos dintr-o data. Asa ca dupa pregatiri peste pregatiri si dupa ce nenea veterinaru a bagat mana pana dincolo de cot in ea(da, in vaca) a prins vitelul de un picior si l-a legat cu sfoara. Cativa au imobilizat vaca(mama ce formal suna), unul tinea de coada si vreo doi trageau de vitel. A iesit viteul si a iesit repede. Era mandru, gras si mare. Toata lumea fericita ca or scapat amandoi. Si mult mai usor decat s-ar fi asteptat.

Post cu tenta serioasa

Warning: Astazi am de gand sa scriu un blog-post serios. Din-ala despre natura umana, cum scriu oamenii seriosi. Asa ca o sa incerc sa las ironiile de-o parte si o sa las partea serioasa si emo din mine  sa se desfasoare.

Si pentru ca pot spune ca am depasit cat de cat perioada critica(critica mai mult din punct de vedere emotional) de o luna in care am facut mai nimic, decat ocazional sa ma gandesc la tampenii de tot soiul pentru ca am avut destul timp pentru asta, am tras cateva concluzii referitoare la viata sociala care, din pacate, este fortata sa treca prin diverse faze, nu tocmai placute.

Este ciudat cum o simpla fractura iti poate da viata complet peste cap fortandu-te sa accepti ca 2 luni(intr-un caz norocos) nu o sa mai poti face majoritatea lucrurilor care inainte pareau niste banalitati. Te-ai gandi vreodata cum e sa nu iti poti duce cana cu lapte din bucatarie in sufragerie pentru ca esti singur acasa? Desigur, o solutie ar fi sa iei o plasa, sa bagi in ea cutia de lapte, cana si eventual niste cacao. Sau poate cum e sa te speli stand pe un scaun in baie?  Poate fi putin deprimant, putin amuzant sau mai bine, putin din fiecare. Probabil primele zile sunt cele mai dificile pentru ca ai nevoie de timp in care sa accepti situatia si de cele mai multe ori, de fapt intotdeauna, esti luat prin surprindere: nimeni nu te anunta ca azi iti vei rupe un os si daca nu vrei sa ajungi la operatie sau sa ramai schiop, vreme de 4 saptamani, trebuie sa renunti la 70-80% din activitatile tale zilnice.  Nu pare un sacrificiu prea mare, dar cu siguranta nu este usor de acceptat. Asta avand in vedere ca ii afecteaza si pe cei care tin la tine si care vor fi nevoiti sa-si modeleze si ei viata in functie de nevoile tale. Ceea ce mi se pare egoist, avand in vedere ca nu au nici o vina pentru lipsa ta de noroc(a se citi fractura).  Din pacate, acest egoism nu este cel pur, opusul altrusimului. Este cu dublu tais: pe de-o parte nu ai ce face si esti nevoit sa accepti ajutorul celor din jur, iar pe de alta parte nu te poti descurca fara ajutorul lor. Dar undeva, adanc, este egoism. Poate unul scuzabil, dar care iti va ramane adanc intiparit in memorie si cu siguranta o sa pastrezi undeva in tine o recunostinta sincera pentru fiecare mana de ajutor intinsa,  pentru fiecare vizita dezinteresata, pentru fiecare cuvant de incurajare, pentru fiecare usa deschisa, chiar si pentru banalul „ce mai faci?” sau „ce-ti mai face piciorul?”. 

Post cu haha despre hihi

Oaaa..iar scriu pe blog. Care e conculzia? Da, ati ghicit: are zapacita examen zilele astea si trebuie sa-si ocupe timpul cu altceva. Adica stau cu foile langa mine. Ma uit la foi, ma uit la laptop, ma uit la televizor, ma uit la „Piticii mortii” (din care am citit 20 de pagini si nu stiu daca o sa rezist pana la capat). Grea alegere. Avand in vedere ca e sesiune si eu imi pierd noptile fara nicio remuscare.  Noroc cu taica-miu care ma suna dimineata pe la 11 jumate sa ma trezeasca si sa-mi spuna ca trebuie sa ma duc sa-mi iau de mancare daca nu vreau sa mananc iar paine prajita cu usturoi/ceapa cu ulei. Mi-a spus acum ceva timp ca e treaba mea la ce ora vin acasa si ce fac atata timp cat o scot la capat cu scoala, ca na, sunt destul de mare sa-mi iau propriile decizii. Desi sunt de parere ca parintii mei ma cred mai matura decat  sunt. Clar. Totusi, s-ar putea sa imi spuna asta cu buna stiinta sperand intr-un efect benefic gen: „poate se prinde ca o supraestimam intentionat si o sa actioneze in consecinta”.  Dar nu cred ca au asa pretentii mari de la mine. Adica sper, ca altfel m-ar mustra constiinta..acolo, un pic.

Revenind la subiect(deocamdata nu stiu care e ala, sper sa-mi dau seama pe parcurs). Ma gandeam zilele astea ca nu-s destul de talentata. Ce subtila-s. Mi-ar fi placut sa stiu face ceva…bine. Sau multumitor pentru mine. Mi se spunea adesea ca si consolare ca ma subapreciez, ca am o parere prosta despre mine, ca sunt pesimista rau. Stiti voi, tot tacamul. „De ce spui intotdeauna ca n-ai invatat, ca pici examenul si ajungi sa-l iei cu nota peste 8?”.  N-am nici cea mai mica idee. Dar cred in ceea ce spun. Probabil sistemul meu de apreciere este, cum sa spun asta frumos, fucked up.

De ce mergem la scoala?

Am inceput cu gradinita. A urmat scoala generala, liceul si acum am ajuns la facultate. De ce?

Cand esti copil nimeni nu-ti cere parerea. Te trezesti trantit intr-o scoala cat mai aproape de casa, nu de alta, dar sa nu fii un deranj pentru parinti: du copilul la scoala, adu-l de la scoala, trezeste-l la 6 ca are de mers o ora pe jos si altfel iar ajunge ciufulit in clasa unde i se face morala ca nu e un elev model, ca ceilalti. Si nu in ultimul rand ca e prea mic sa mearga singur si nimeni nu ar fi fericit daca odrasla ar pati oaresce. Asa ca te duce, te aduce, te duce te aduce, pana cand intr-o zi se satura si te lasa sa mergi singur. Si ce fericit te simti atunci! Ce mare si ce responsabil! Si cine-i ca tine cand traversezi strada in rand cu “oamenii mari”, incercand sa nu fii zdrobit intre indiferenta lor si masinile care trec pe rosu.